Ana învață.

April 14, 2013

de Ana Bortis – primit pe TRIMITE CHESTII
ilustratie Ana Kun – “Odata ca niciodata”

Astazi. Dimineata.

Pun mana pe telefon.
In jurul meu plin de hartii, o mana pe laptop. In jur colegii agitati care mai de care cu mailuri cetrebuie trimise. N-apuc bine sa formez numarul pe telefon, ca il las jos. Ma trece un fior rece pesira spinarii.

Iata un “La multi ani” pe care sigur nu o sa mai apuc sa il zic vreodata.

In fiecare an, aceeasi poveste.
Eu sun, vesela. Urlu “La multi aaaaani!” in bietele urechi ale bunicului meu.
El rade, se preface uimit ca mi-am amintit si apoi imi spune ca acuma poate sta linistit. Nu-i matrebuie sa il sune altcineva.
Si-apoi ma-ntreaba cand beau o bere cu el.
“Curand, curand!” ii zic eu grabita. N-am mai baut-o.
Iar el se punea apoi linistit la un film. Cu cowboy! Neaparat.

Inghit in sec.

Cand eram mica nu imi reprimam nici o emotie.
Il bateam cu patos pe bunicul meu atunci cand se amuza pe seama mea si de fiecare data ma lua inbrate si ma pupa. Eu ii mai trageam furioasa o palma peste fata, ca de, eram mica si ma enervase tare. El ma pupa mai tare. Radeam in hohote, de ma auzea intreg cartierul de fiecare data cand bunica il certa pe bunicul ca a uitat ceva in drumul lui de la piata.
Am crescut.

Ma suna tata.
“Stii, azi e.. Stii tu. Vezi, nu stiu, cumpara o prajitura, fa cuiva cinste. Asa, in amintirea lui..”

Nu. Nu cumpar prajituri.
Azi scriu.
Azi beau o bere, cu pofta. Pentru ca i-am promis-o de atatea ori.

Azi ma uit poate la un film. Cu cowboy. Pentru ca ii placeau atat de mult.
Azi, decid sa devin iar un copil mic si sa nu imi mai reprim nici o emotie.

Azi, sunt hotarata ca in octombrie, de ziua tatalui meu sa urlu “La multi ani” din toti rarunchii. Sa il sun de cam 30 de ori in ziua respectiva. Si, ca sa fiu sigura, sa beau o bere cu el chiar saptamana viitoare.

Pentru ca azi, dincolo de tot si toate, bunicul meu inca ma invata cum sa traiesc.
Vedeti, asa-i cu unii oameni, ei te invata atatea chiar si-atunci cand nu mai sunt.
Dar ei sunt rari. Si afli tarziu asta.

Cum devii un om rar si frumos?
Stati ca stiu! Acum stiu. Am vazut la bunicul meu.
Iubesti din tot sufletul tau. Dar atentie! Din TOT sufletul tau.

Cine a spus ca imortalitatea inseamna sa nu mori niciodata, sigur n-a avut un bunic ca al meu.

Share on Facebook

Tags: , , , , ,
Posted in FOLCLOR | 1 Comment »

Memorie de elefant

April 11, 2013

de Cristina Chirnoagea, ilustratie Alexandru Badea
primite pe TRIMITE CHESTII


M-am născut cu o malformaţie, un elefant gri ataşat de creştetul capului.
În copilărie, fura mere din copaci pe care mai apoi mi le ascundea în glugă şi bătea oamenii pe spate în autobuz.
În ciuda situaţiilor incomode în care mă punea, când eram tristă îmi sufla cu trompa părul din ochi.
Pot spune că era cel mai bun prieten al meu.

În adolescenţă încercam să demonstrez că sunt o lady, purtând pantofi cu toc
în tip ce elefantul stătea în echilibru în poziţia lui Shiva,
asta ne aducea platouri de argint pline cu ovaţii umplute cu vanitate.
Oricând vreun binevoitor dorea să-l hrănească cu alimente aprobate de codex alimentarius
îmi agăţam un zâmbet precongelat de gingii şi făceam cu eleganţă o reverenţă.
Daca îmi scăpa un țipăt de durere, îi prindeam repede ecoul,
îl băgam în buzunarul de la sacou, şi-l stângeam la mijloc cu un ştreang.

De la un timp efortul începuse să mi se citească pe faţă, pe piept, şi în analizele de laborator.
Diagnosticul era masochism conservat ermetic sub fond de ten, analgezice pentru încheieturi,
tincturi pentru dereglări ale contoarelor interne, şi unguente pentru hemoroizi.
Tusea îmi făcea gâtul să tronsnească precum un trunchi putred
aşa că am căzut ce acord ca înainte să fie prea târziu şi să-mi pierd complet rotulele şi capul
să evadăm de la bâlci şi să trăim de pe o zi pe alta ca dansatori-acrobaţi în barurile de noapte.

În timpul unui balans sincron am căzut amandoi într-un adânc vis lucid;
se făcea că elefantul a scuipat un smoc de mâdrie şi avariţie
iar din trompa lui au început să curgă diamante enthogene.
Elefantul devenise translucid ca o meduză gigantică.

Deşi credeam că o să fim împreună pentru eternitate,
într-o noapte când mă bronzam la luna plină,
şi-a strâns elan preţ de o migrenă şi dintr-o tsukahara a ajuns să joace şotron pe Calea Lactee.

Acum rotulele mi s-au vindecat. Când dansez în baruri de noapte şi alunec într-un vis lucid,
mă trezesc cu stele în glugă.

Share on Facebook

Tags: , , ,
Posted in FOLCLOR | No Comments »

Comanda la TAXI

April 9, 2013

text de Cătălin Andrei, ilustraţie Mihai Raţiu – “Zmeu”
primite pe TRIMITE CHESTII

Când șoferul de pe taxi e orb

Nu poate sta la volan. Logic.

Când vrei să pleci din țară și nu ai pe unde. Clar.

Când drumul de pe autostradă până în centru durează mai puțin ca prefacerea boabelor de porumb în floricele cu cașcaval și sare. Anormal.

Când radioul nu încetează să mai pună muzică proastă sau aceeași melodie din oră în oră. Același lucru.

Când trecerile de pietoni vor fi pe diagonală ca lumea să traverseze drept. Sigur.

Când toate semafoarele vor sta pe roșu. Cine nu se va opri?

Singurul care merge e șoferul orb.

Iar el stă pe taxi, deci nu poate sta la volan.

Acolo muzica se schimbă singură, el n-o aude de galagie și claxoane.

Așa e orașul ăsta. Doarme așa de tare încât ne ține în picioare.

Iar oamenii traversează în diagonală pe treceri drepte de pietoni. Numai cainii au drumul lor direct pe verde.

Și radioul își pierde semnalul atunci când prin stație curge vreo comandă. Și se mai prinde un post pirat undeva printre blocuri.

Când șoferul de pe taxi e orb

Nu poate sta la volan. Logic.

Și cine stă în calea orbului? Noi.

Și privirile a doi înspăimântați de pe bancheta din spatele masinii lui. Logic.

- “Sunteți comanda? Pe unde vreți s-o luăm?”

- “Pe scurtătură”

Graba, sportul celor care n-au centură.

 

Share on Facebook

Tags: , , ,
Posted in FOLCLOR | No Comments »

Ai mei.

April 7, 2013

Text de Ileana Faur - primit pe TRIMITE CHESTII


ilustratie de Flaviu Moldovan – primita pe TRIMITE CHESTII

Bunicul meu are cea mai “intelectuala” semnatura. Cand eram mici, eu si fratii mei, inca pe vremea cand nu stiam a scrie, ii exersam semnatura pe toate bucatile de hartie pe care le gaseam in casa.

Nici el nici bunica mea nu stiu sa scrie. Si pentu ca avea un soi de oroare pentru acel ” X ” cu care se semnau taranii in actele oficiale si-a exersat semnatura toata viata. “Pius” daca stai sa o descifrezi. Toata scoala primara m-am intrebat ce inseamna, intr-un final, cand ni s-a dat voie sa luam din scoala dictionare si enciclopedii ca sa le studiem acasa, am petrecut o noapte intreaga cautand semnificatia cuvantului in dictionar, mi-am dat seama ca nu exista.

Bunica a facut patru ani de scoala (ca trenul, spune ea) in care a invatat sa numere pana la 50, mecanic.  Nu poate trece, logic, de aceasta cifra. Intr-o zi (intr-o Joi) a plecat cu un cocos sa il vanda la piata. L-a vandut pentru 2% din pretul cerut de ea, pentru ca nu intelegea numerele de pe hartia primita. Mama nu i-a mai dat voie sa mearga la piata.

Mama nu a fost de acord cu scolile mele de “Doamna” niciodata. Imi spunea mereu ca le fac degeaba, ca isi cheltuie banii cu mine si pentru o vreme am avut statut de curva in sat, numai din cauza ca invatam la oras si aveam un prieten care sfida orice regula nescrisa, tinandu-ma de mana in vazul lumii (gest care a indus pe toti in eroare un an si jumatate, crezand ca ne casatoream ba in primavara, ba in toamna). Mama mamei mele o certa mereu pentru atitudinea ei.

Ea cand a terminat cele zece clase generale (opt acum) i s-a propus sa mearga la liceul din oras pentru merite deosebite la invatatura. Bunica i-a cumparat pantofi, uniforma, geanta din piele de porc (cea mai rezistenta dintre toate) si geamantan  din lemn, ca si baietii care mergeau la armata. Cu doua saptamani inainte de a incepe scoala, bunicul i-a tras o mama de bataie si i-a spus ca nu are nevoie de curve de oras pe langa casa.

Nu stiu sigur de ce mama a adoptat mai tarziu aceasi atitudine fata de mine, pentru ca inca imi aduc aminte prima bataie cu biciul pentru prima nota proasta.

Cred ca noi copii am semanat mai mult cu tatal nostru. Era mai aventuros cand era tanar. A fost singurul din familia noastra care si-a petrecut vacantele de vara, cand era mic, la mare (are astm si aerul marii ii face bine).


ilustratie de Ana Campeanu – primita pe TRIMITE CHESTII

Ne povestea, cand eram mici, ca era sa fie furat de o familie de nemti (l-au placut enorm), ca l-au dus pana la granita dar s-au speriat si l-au adus inapoi in tabara.

Cand a fost mai mare a plecat la cel mai bun liceu din zona (singurul colegiu national) dar fiind un elev mediocru nu si-a luat examenele si a fost exmatriculat. S-a hotarat sa mearga la o scoala de meserii, mult inferioara, si sa se mute in cel mai mare oras din regiune. Bunicii au actionat rapid si i-au facut cadou un vitel directorului care i-a schimbat notele si l-a reprimit in liceu. Insa hotararea lui a fost definitiva. De nenumarate ori ne-a spus ca acum ar fi putut fi profesor.

Mi se pare ca semanam atat de mult. Am fost intotdeauna un student mediocru si numai intuitia m-a ajutat sa termin scoala generala cu medii mari. Prima pe clasa si printre primii din zona la olimpiade. Cand am ajuns la liceu intuitia mea nu m-a mai ajutat. In majoritatea liceelor din Romania iti tocesti intuitia, poate si imaginatia. Atunci cand analiza unui text este mai mult din tine si nu din ce ti-a dictat profesorul in clasa, lucrurile merg inspre tragic.

Suntem trei frati in familia Faur. Timp de opt ani, cat a durat scoala generala, fratii mei (Maria si Vasile, care sunt gemeni) au stat in aceeasi banca. Randul doi, a doua banca de la geam. Sora mea cu probleme serioase de a trece clasa, iar fratele meu mereu printre primii.

O tin minte pe Maria plangand in fiecare seara cand Vasile intarzia sa ajunga acasa de la joaca.  Nu stia sa-si faca temele si plangea ca el nu mai venea, ingrozita fiind de ideea ca ar fi putut ajunge a doua zi la scoala fara temele facute.  El trebuia sa-si faca tema cum stia mai bine si cand termina trebuia sa ii faca si ei tema, pentru nivelul ei de intelegere astfel incat profesorii sa nu isi dea seama ca au copiat unul de la altul.

Momentan fratele meu lucreaza intr-un supermarchet ca si casier desi a terminat o facultate si lucrarea lui de diploma a primit nota maxima cu felicitari.

Sora mea este asistenta intr-un spital de psihiatrie, respectata pentru bunatatea cu care isi trateaza pacientii. Desi si-a luat examenul pentru post cu nota maxima, a trebuit sa plateasca 700 de euro ca sa fie acceptata de directorul spitalului, care a trecut-o pe lista de rezultate ca fiind absenta.

Share on Facebook

Tags: , , , , , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | 1 Comment »

Mișcarea de revoluție

April 2, 2013

sau căutarea fericirii de la capătul lumii

de Manu Băbescu

În ultimii trei ani mi se pare că viața s-a rotit în jurul turului de lume pe care l-am executat acum ceva vreme. Ceva vreme?! Altă viață! Câteodată am senzația organică a certitudinii că sunt încarnarea unui spirit care la un moment dat se hrănea cu acest gen de explorare individuală numit călătorie inițiatică. Uau! Sună așa de eliadianico-keruachian. Exact cum îmi doream: să retrăiesc la nivel chimic senzația inițierii vagabondale.

Dar pentru că nu cunosc echilibrul, am dus trăirea la extrem. Și mai ales pentru că îmi place să povestesc și altora ce se întâmplă cu viața mea (prea mi se părea excepțional ce se petrecea, câteodată fără ca eu sa ridic un deget leneș), nu am lăsat zilele să treacă fără o decantare post-experiențială. Analizam, studiam, gândeam fiecare moleculă de timp care se lăfăia peste zone bănuite, care ar fi putut la fel de bine să rămână produsul unei campanii publicitare. Dar ele există! Toate aceste locuri, toți acești oameni există. Și nici măcar nu e așa o mare schemă să te flenduri de pe un continent pe altul. Nu mai este. Era la un moment dat, și atunci călătoria în jurul lumii avea un altfel de parfum. Era epoca explorărilor hipioate, al exaltărilor psihotrope, al nonconsumerismului natural. Unii dintre noi, puțin în urmă cu acele vremuri, au ținut mult să refacă trasee, să trăiască senzații, să scape de acasă. Pentru o vreme, măcar.

Noah, ca să trec la subiect, așa a apărut cartea mea pe care nu am avut altă inspirație să o intitulez, decât ironic, așa că a ieșit: ” În căutarea fericirii – jurnal de călătorie în jurul lumii”. Cum zicea un clujean, “am cel puțin trei cărți în bibliotecă cu titlul ăsta”. Și atunci de ce? Pentru că eu pe bune eram în căutarea fericirii pe oriunde mă flenduram. Pentru o lungă perioadă de timp am crezut sincer că acesta este scopul omului în viața. Câteodată mă apucă nostalgia acelei inocențe, deși nu pot să declar că marea realizare a turului a fost maturizarea. Poate și de aceea am simțit că am nevoie de o materializare a efemerului. Adică să public o carte. Cum întreba o pseudo-cunoștință, “de ce a trebuit să publici? Nu puteai să scrii pentru tine?” Pentru faimă, evident. Cum puteam ieși din acest apăsător anonimat decât scriind despre ceva ce nu toată lumea face, mai ales într-un spațiu est-european, în care omul strânge greu banul (asta în cazul în care nu aruncă cu el, cu banul). Deci, da, faimaaaaaaa! Sau nevoia de a povesti. Nevoia povestașului de a alerga de la un trib la altul și de a povesti ce se mai petrece în acea lume. Cam așa ne mutăm și noi, la alt nivel, de la un trib la altul.

La întoarcerea în țară, odată cu lansarea cărții, am reînceput turul. Un alt fel de tur de povestaș, prin care nu mai împărășeam momentul ci analiza retrospectivă. Metamorfoza era atunci starea de fapt. Mă transformam din povestaș în filozof. Din viitor puteam privi mai înțelept trecutul. Puteam trage concluzii, da sfaturi, speranțe, idei. Mai vedeam și oamenii de la mine de acasă. Le observam diferențele și asemănările. Cum vedeau ei lumea, de la balconul minții. Cum vedeau clujenii, timișorenii, arădenii și bucureștenii lumea. Aveau perspective diferite, dar și aceeași dorință de a încerca și ei marea cu degetul. Și cu fiecare lansare mai dădeam de câte unul sau altul care făcuse chestii și mai tari în materie de călătorit alternativ. Cu fiecare carte dată, vândută, împrumutată, știam că undeva, la un moment dat, careva tot se va gândi să o ia la sănătoasa. Poate chiar în căutarea fericirii. Dar gata. Simt că rolul meu se cam încheie aici. De aici începe povestea ta. De oriunde, către oriunde. Fericirea e un “state of mind”. Drum bun!

Share on Facebook

Tags: , , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | No Comments »

Odiseea umana 2984

March 31, 2013

de Gruia Dragomir
ilustratii de Constantin Malmare primite pe TRIMITE CHESTII


O mulțime de capete rotunde și frumoase se strânsese în jurul bătrânului cimpanZeu. Așteptau ordonate și cuminți, fără să scoată un sunet, fără să facă vreo mișcare. Cimpanzeul cu blană grizonată și rară nu se grăbea. Mânca tacticos alune în coajă. La intervale fixe, cimpanZeul repeta ca pentru el: “A fi sau a nu fi. A fi om sau a nu fi maimuță. A fi maimuță sau a nu fi om. Care e întrebarea?” CimpanZeul era atât de bătrân încât nu i se putea spune cu exactitate vârsta, nici chiar de către un expert. De fapt, el era singurul expert. Singurul care știa poveste. Și, dacă aveai răbdare, din când în când o puteai auzi în întregime, în toată înțelepciunea și absurditatea ei. Pe o voce caldă și gravă, cimpanZeul începe:

“Omenirea nu a fost întotdeauna atât de norocoasă.
Cu aproape un secol în urmă, oamenii nu reușeau să dezlege cu ușurință misterele din ei înșiși.
Nici nu puteau să le spună pe nume celor cincizeci și trei de porți ale sufletului.
Religiile de doi bani erau în floare.
Omenirea, neștiutoare în privința adevărurilor care se află în străfundurile fiecărei ființe umane, privea în afară, înainta mereu spre exterior. Ce spera omenirea să afle în înaintarea ei exterioară era cine anume era responsabil de întreaga creație și care era sensul întregii creații.
Omenirea își împingea cercetașii mereu spre exterior, tot mai spre exterior. Până la urmă, i-a aruncat în spațiul cosmic, în marea incoloră și imponderabilă a exteriorității infinite.”

Întotdeauna cimpanZeul începea povestea cu acest citat dintr-o carte dată uitării cu mult timp în urmă (Sirenele de pe Titan, Kurt Vonnegut). De fapt, care fusese arsă împreună cu toate cărțile din toate bibliotecile lumii. Arsă pe DVD-uri, apoi pe minihardisk-uri, micro servere și, într-un final, pe nano stick-uri de memorie care și acum se aflau pe undeva pe sub o piatră, sub o unghie, în crăpătura unui geam. Doar că nu se știa sub care piatră, unghie sau în care crăpătură de geam, pentru că într-o clipă de neatenție, Marele Bibliotecar deschisese fereastra Bibliotecii Omenirii, o încăpere de ¾ , și o rafală de vânt le-a împrăștiat cine știe unde.

“La început, după ce omul s-a ridicat pe două picioare și a numit acest lucru eVoluție, s-a întrebat de ce este atât de diferit de restul viețuitoarelor de pe Pământ. Dar înainte să ajungă la această întrebare, au existat alte 1.076 de întrebări pe care și le-a pus și la care a reușit să-și răspundă inventând pe rând focul, roata, religia. Fiecare nouă invenție i-a făcut pe oameni să privească spre alte orizonturi, spre alte întrebări, iar răspunsurile au fost depozitate, pe rând, într-un loc de preț, un loc care purta numele de tehnologie. În acest timp, celelalte viețuitoare, care cunoșteau răspunsul pe care oamenii îl căutau cu atât de multă disperare, s-au făcut că nu înțeleg, că vorbesc limbi străine urechilor umane și au preferat să privească totul ca pe un spectacol, ca pe o punere în scenă. Asta până când nu au mai înțeles nici ele nimic, dar atunci era prea târziu, pentru că nimeni nu le mai asculta, oricât de mult strigau răspunsul și oricât de mult îi rugau pe oameni să se oprească din căutarea lor fără sens, numită și tehnologie.”

CimpanZeul oftează, face o pauză. Apoi reia:

“Urmează o poveste lungă și complexă, plină de detalii și cruzime. Ați face bine să vă așezați comod, să vă hidratați și să vă înarmați cu răbdare. Un an o să îmbătrâniți aflând odiseea omenirii, de când aceasta s-a ridicat pe două picioare și până în anul 2984.”

Nu este o poveste ușor de ținut minte, dar cimpanZeul nu este un simplu cimpanzeu. Poate că înainte oamenii testau creme de mâini și pastile pentru mătreață pe cimpanzei, bineînțeles, în numele tehnologiei. Dar de această dată, omenirea a avut grijă să-l înzestreze cu răspunsuri, cu memorie și cu o personalitate care să nu plictisească și să nu îmbătrânească, printr-un proces care a fost numit Accident.

După două luni de povestit cronologic, povestea suna așa:

“Pentru că oamenii nu puteau să-și explice viața, au inventat timpul. Dar acest lucru nu a făcut decât să-i îmbătrânească și mai mult. Cu fiecare zi, oră, minut care trecea, ei mureau câte un pic mai mult. Un pic mai repede. Această invenție i-a pus față-n față cu moartea. Un adevăr crud și care i-a speriat într-atât, încât și-au folosit imaginația pentru a inventa lumi dincolo de moarte, divinități care domnesc peste aceste lumi, ficțiuni care i-au dus pe drumuri total greșite. Pentru a nu se mai privi tot timpul în ochi cu moartea, au inventat cultura. După cum o să vedeți și la capitolul 123, peste o lună și jumătate de povestit, oamenii au inventat și un recipient în care să închidă timpul, iar această tehnologie au numit-o: ceas.”

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Tags: , , , , , , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | No Comments »

Aia cu microbusul – true story -

March 29, 2013

de Ilinca Tamara Todoruț
ilustratie Ana-Maria Grigoriu

primite pe TRIMITE CHESTII

- Un autobus? Ca și Martin Luther King?
- Nu, un MICRObus. Poftim?? Ca și…
- Martin Luther King!!!
Mica deja intrase într-o isterie de râs din care știam prea bine că n-o s-o pot pescui.
- Da…Martin Luther King. Îmi bag picioarele.
Eram bosumflată. De zece minute îi turuiam ideea mea, evident genială și hyper-originală, pentru o povestioară temă de casă la cursul de creative writing. Cu un touché de zile mari, Mica mi-a spulberat toate visele. O povestire despre rasism și discriminare într-un mijloc de transport în comun. Originalitate zero. Autobusul meu era imaginea recognoscibilă a lui Rosa Parks care a refuzat să cedeze locul unui american alb. A urmat ceea ce s-a numit Montgomery Bus Boycott, condus de Martin Luther King. Preacher preach: been there, done that. Și totuși i-o treabă cu povestea asta.

***

Nu autobus, era microbus, am mai zis. Un microbus parcat la gara din Budapesta așteptându-și pasagerii care soseau și cam întârziau în grupulețe. Toți români. Adică cetățeni români. De etnie maghiară, romă și română. Peisaj familiar al destinației: Cluj-Napoca. Microsocietate într-un microbus: ideea genială pentru povestirea bazată pe ce mi se întâmplase vara aceea. Cu câțiva prieteni, ne întorceam acasă de la Sziget. Eram murdari, obosiți și visam mâncare. Așteptam nerăbdători plecarea.  Microbusul e aproape plin, mai sunt doar patru scaune libere. Apar și ultimii pasageri, un cuplu respectabil de vârstă mijlocie, peste numele cărora șoferul trage două linii tacticoase pe lista sa. Cuplul se urcă în autobus, privesc în jur unde să se așeze. Nu prea mai au de-ales. Sunt două scaune pe partea culoarului, da nu sunt unul lângă altul. Împreună sunt doar două locuri chiar în spate, unde este un șir de patru scaune. Cuplul nu se mișcă. Se întorc spre șofer, vorbesc domol cu el. Șoferul ridică din umeri, spune că n-are ce să facă. Nivelul vocilor crește. Domnul, cu o disperare palpabilă în glas, se plânge că a făcut rezervări încă de pe-acum două săptămâni, și că așa ceva nu se poate. Multe lucruri nu se pot. Nu înțeleg ce se întâmplă, care-i problema. Toată lumea din microbus ciulise urechile demult. Câte unul se mai ridică de pe scaun, privește în spate. Ce naiba? De ce nu vor să stea în spate? Mă aplec și eu peste culoar. Două locuri libere. Mă ridic în genunchi pe scaun. Pe locul cu vreo cinci rânduri direct în spatele meu, cum ar veni al treilea scaun din șirul din spate, stă o femeie. Nu se mișcă, tace, se uită în jos.
- Pe bune? O întreb pe prietena mea de lângă mine. Se schimonosește a scârbă.
Mă uit la cei doi din picioare. Mă uit la pantofii lor, la hainele lor, la fețele lor, încerc să ghicesc ce au în bagaje. Totul la ei e normal. Nu înțeleg. În microbus e tot mai mare agitație. Bombănelile se transformă în vociferări. Ne țin pe toți în loc! Haide nene așează-te odată! Șoferul e roșu roșu la față. Câțiva întreprinzători vorbesc cu ăia doi care au câte-un loc liber lângă ei. Nu se pot muta unul lângă altul? Dă-i în pizda măsii, vreau la fereastră. Amândoi vor la fereastră. Cuplul în picioare stă pe poziții, e stoic, statuar chiar. Își apără familiile și nevoile și neamul. Mă ridic în genunchi. Femeia tace, cu ochii-n pământ. Microsocietate clujeană.
- Hai mă să ne mutâm în spate, îi zic prietenei mele.
- Glumești. Să mă pupe-n fund.
Îi întreb pe ceilalți doi prieteni care stau pe scaunele din fața noastră. Nu vrea cineva să se mute cu mine-n spate, și cel rămas să vină pe locul meu? În spate-i mai strâmt, nu vrea nimeni.
Nimeni nu se mișcă și toți vor să se miște. De la A la B odată.
Aud un zgomot care-mi atrage atenția. Un oftat, un tânguit, ceva…adânc. Mă ridic repede pe scaun și mă uit în spate. Femeia e în picioare. O văd cum își ridică mâinile spre cap și își trage baticul cu flori de pe cap. Două cozi lungi împletite cu șnur roșu. Se apleacă rapid, hotărâtă, își apucă tivul fustei lungi și-și ridică poalele-n sus.
- Îs curată!
Un jupon lung, alb, imaculat.
Cuplul îi evită privirile, ochii drepți drepți mari spre ei. A clipit. Își lasă fusta să cadă.
În dreptul meu, de peste culoarul autobusului, o tipă privește încremenită. Îi ating mâna.
- Mută-te cu mine-n spate.
- Hai.
Repede ne luăm lucrurile și mergem în spate. Cuplul ne mulțumește și se așează în locurile noaste. E destul de OK, sunt unul lângă altul, numai culoarul mic între. În gând îi urez succes domului șapte ore lângă pritena mea care scuipă foc pe nări, și mă rog să ajungă-n Cluj fără traume majore.
Eu m-am așezat lângă femeia cu pricina. Până la prima oprire, timp de o oră și jumătate nu am schimbat nici o vorbă. I-a luat mai mult decât de-obicei să-și lege baticul înapoi. De la benzinăria la care ne-am oprit, fiecare ne-am întors cu câte ceva. Eu cu apă și o pungă de caise. Tipa care s-a mutat cu mine-n spate și-a luat ceva bomboane. Femeia s-a întors cu pâine și un pui rotisat. Un pui întreg. Ne desfacem toți trofeele de vânătoare. Pungile cu caise și bomboane în două secunde, oferind celorlalți.
- Vreți caise?
- Și bomboane?
Dă din cap că nu, timidă, nici nu înțeleg ce zice. Se chinuie să despacheteze puiul ăla ca să mănânce cât mai comod în bus. A reușit cumva.
- Luați, mâncați…
- Nu, mulțumesc…
- Ia…
Rup un pic de carne cu mâinile din politețe. Mestec încet, fără chef. Ea mănâncă mai repede, îi e foame.
- Ia de-aici.
- Nu, mersi, mi-e destul.
- Ia de-aici că n-am pus mâna acolo.
O secundă nu știu ce să zic. Mă uit la ea.
- Da’ nu contează.
Sfâșii o bucată mare. Mănânc cu poftă. Mâncăm amândouă cu poftă. În zece minute am topit puiul până la oase. Mă ling pe degete. Mâncăm caise la desert.

Restul drumului am mai povestit câte ceva. Chestii banale. Ce-am căutat fiecare la Budapesta, ce studiez eu, ce lucrează ea, întrebăm de familii, de bărbați, de copii etc. Ea a fost la Budapesta ca să-și conducă fiul la aeroport. Merge să-și caute ceva de lucru pe-afară. Da, îi zic, și eu am plecat. El are 17 ani. Eu am plecat la 16. O să fie bine, să stea liniștită. Îi o mamă tânără și fumoasă. No lasă. Ai apă?

***

I-am uitat numele. Nu i-am uitat fața, zâmbetul, cozile, geamătul ei, cuvintele și poveștile, fricile ei, puiul ei. Și dac-o să cad vreodată-n cap și-o să-mi uit propriul nume, n-o să-i uit fusta albă. Numele i l-am uitat fiindcă nu contează. Pentru mine, ea a devenit ceva mult mai larg decât un individ anume.În mintea mea, îi spun Maria. Maria nu-i o persoană. Fiindcă s-a-ntâmplat să mă nasc într-o cultură creștină, evident că Maria e din start simbolic. Între Sfânta Maria și Maria Magdalena, între fecioară și curvă. Maria este ideea preconcepută impusă asupra femeii, cu care ca femeie te vei lupta toată viața. Fiindcă ești o ființă vie care nu se potrivește unei idei. Și trist, nu ideea este cea care moare. Maria este femeia care suferă din cauza unei idei a societății în care trăiește. Maria aș putea fi eu.

Așadar Maria, ce vroiam să zic? Maria Luther King :) Mersi c-ai stat lângă mine în microbus.

 

Articole asemănătoare:

Discriminarea moarte are (text Ioana Cotulbea, vizual Alex Roșca)

Share on Facebook

Tags: , , , , , , , , , , ,
Posted in FOLCLOR | 1 Comment »

De mic voiam sa devin ploaie

March 28, 2013

de Ana Bortis
ilustratie Ana Kun

primite pe TRIMITE CHESTII


“De mic voiam sa devin ploaie” – sau parca asa cumva zicea un prieten vechi.

Tot timpul mi-a placut sa asociez oamenii cu ploile.
Sunt oameni ca ploile calde de vara. Care vin si trec si-ti lasa o senzatie placuta. Care iti improspateaza viata, cumva. Zambesti cand iti amintesti de ei. Doar ca trec repede.

Sunt oameni pe care ii ai toata viata langa tine, dar niciodata nu ajungi sa ii cunosti foarte bine. Parca ploua, parca nu, niciodata nu stii cu ei. Picura doar. Cate putin, dar pentru mult timp. Si niciodata nu iese soarele arzator, si niciodata nu porneste furtuna strasnica. Doar picura. Putin cate putin. Calm si cumpatat. Toti avem astfel de oameni in viata noastra.

Si bineinteles furtunile! Da, furtunile! Cata pasiune, cata nebunie! Sunt oameni care tuna si fulgera (si brusc vad altfel expresia asta : ) dar atat! Ca furtunile care isi anunta vertiginos venirea si bubuie si lumineaza si te sperie.. si apoi.. nimic! Nici un strop de apa.

Si, clar, sunt oamenii care tuna, fulgera, si ploua tare tare.

Ah, si sunt furtunile alea care vin de nicairea.. fara tunete, fara fulgere, fara nici un avertisment.. Te plimbi pe strada.. soare.. cald.. si nu, nu simti picuri pe nas sau pe ochi.. Ci te simti inundat! Incepe brusc si puternic. In doua minute esti ud pana la piele.. pana in cele mai ascunse unghere ale mintii. Asta e furtuna careia ii intuiesti mirosul, ii simti racoarea in fiecare por si care uneori te trezeste noaptea din somn cu zambetul pe buze.. Asta e furtuna care vrei sa se repete, furtuna care cand apare te face sa iti pui in picioare cei mai frumosi pantofi si sa zburzi liber in ploaie.

Si, nu-i asa, fiecare avem parte din cand in cand de astfel de furtuni.. Sunt acolo, in piele si in minte. Aproape ca le simtiti mirosul, sunt sigura.

E furtuna in Parang. E furtuna si in noi.

Share on Facebook

Tags: , , , , , , ,
Posted in FOLCLOR | No Comments »

Poezie depasita din vremuri recente

March 26, 2013

sau Despre cum a inceput transformarea
de Maria Magdalena Movila

(text si ilustratie primite pe TRIMITE CHESTII)


Alina Bradu, Catrina

Sa tac. Cat as putea?! Nu-i usor. Ce-o fi in capul meu..?! Ce s-o fi schimbat in mine..?!
Eroare in sistem. Unde e rotitza care nu mai merge?! S-o inlocuiesc.
Sunt atat de tare, incat nici nu-mi vine sa cred. Am cancer. Cancerul e tare.
Din nas imi curge sange. Invizibil. Nu se opreste. Am sange uscat sub unghii. Nu se mai duce..
Sunt victima. As fi vrut sa fiu complice. Sunt tare. Am cancer.
Am inventat totul ca sa pot fi cenusareasa iar, si iar, si iar..
Si totusi esti crud, ce-ar fi sa te punem pe gratar..
Tac. Invat. Ma supun. Accept. Inghit propriul cancer. Pentru ca am incredere in digestia mea.
As fi preferat sa fiu vinovata.
Am scuze pentru toti vinovatii. Pentru ca victima e jalnica. Ea stie. Vorba o umileste. Trebuie sa taca. Taci, taci, taci! Nu ma stropi cu mizeria ta!
Da-mi voie sa fiu vinovata. Invata-ma sa tai. De unde incep?
Nu vezi ca sunt doar niste matze?! livide?!  “Servesti matze roz? “ “Da, mersi, o portie please.” “Dar sunt scumpe!” “Aaa.. bine, atunci doar le adulmec”
Nu-ti gasesc scuza potrivita. Imi aluneca printre degete. Scuza ta e un peste. Peste, pestisor de aur salveaza-ma de cancer.
Taci! Si nu ma intreba de ce tac! N-o sa mai pot niciodata tacea in liniste. Tac tare.
Tare e..
Am ..

Trebuie sa comentez putin. In primul rand nu am cancer, cel putin nu unul diagnosticat de doctori. Iar daca am avut, sunt sigura ca l-am si vindecat scriind acest text. Recitindu-l acum, mi-am dat seama cat de important a fost sa-l scriu cand l-am scris. De aceea, denumirea de “poezie depasita din vremuri recente” pe care i-am dat-o azi. Desi era un text adresat unei persoane si chiar mai multor persoane din jurul meu, acum vad ca de fapt era o conversatie intima si adanca cu mine. Care m-a pus fata in fata cu mine, sau cu mai multe parti din mine, m-a bagat intr-un fel de transa, iar acolo a inceput un fel de rearanjare, reorganizare de paternuri mentale si comportamentale. Pentru mine a mers, asa ca cine vrea, sa incerce pentru el. In loc de discutii interminabile cu cei din jur cu intentia de a clarifica chestii dar de fapt incurcand cuvinte, sa se apuce de scris. Orice. Indiferent daca TATAIA va primeste textul sau nu :D Pentru voi. In the end, este cel putin fun daca nu chiar util. Multumesc :)

Share on Facebook

Tags: , , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | 1 Comment »

Timpul

March 25, 2013

de Amelian Rupa


Alina Andrei, Urs (primită pe TRIMITE CHESTII)

Știm de când ne naştem că timpul nostru aici e limitat, totuși avem momente în care ne simţim nemuritori, când timpul e, nu prietenul nostru ci mai degrabă sclavul nostru, obligat să ne fie îndatorat mereu. Aşa ne lăsăm purtaţi prin copilărie, maturitate şi în final prin disperare, pentru că realizăm ceea ce au realizat toţi strămoșii nostri, de la care nu am reuşit să înțelegem nimic. Ne-am văzut bunicii tremurând inexplicabil în faţa morţii, cerşind timpului câteva clipe pentru a putea trăi aşa cum ar fi vrut să trăiască, pentru a se pregăti de o altă călătorie, de parcă ar fi fost primii care se confruntă cu sfârșitul. Realizăm totul când e deja prea târziu pentru noi, când suntem deja cu un picior în altă lume.

Trecerea timpului ne schimbă iremediabil. El reuşeşte să creeze în noi furtuni, ne-a purtat prin războaie, atrocităţi şi vicii şi tot el ne-a adus pacea şi liniştea în vremuri în care am uitat cum e să fim oameni. A creat curente artistice şi mentalitaţi, după care a făcut ceea ce niciun om nu poate face… le-a pus capăt în mod natural. Ne-a învăţat să fim perseverenţi și răbdători, dar nu a reuşit să ne înveţe să fim constanţi.

Timpul ne poate fi cel mai bun prieten şi în final cel mai aprig duşman. Ne lasă nouă până şi şansa asta, să alegem ce să reprezinte pentru noi. Ca să rămână un apropiat de la început până la final trebuie să primim lecţiile pe care ni le dă, la fel ca şi lecţiile pe care le primim de la alţi prieteni atunci când greşim. În final trebuie să fim destul de maturi să înţelegem că la fel ca toţi prietenii, timpul o să greşească faţă de noi sau poate că, mai degrabă noi o să greşim în încercarea de a-l înțelege.

Istoria ne-a învăţat că ignoranţa noastră e infinită, că nu învăţăm din greşelile altora, că nu învăţăm nici măcar din greşelile noastre. Probabil în momentul în care eşti în faţa morţii, în prima fază dai vina pe ceilalţi, că nu te-au avertizat, că ei şi-au încheiat socotelile cu timpul şi totuşi au fost atât de egoişti încât să te lase şi pe tine să treci prin aceeaşi corvoadă. Oare când o să reuşim să profităm de timpul care ni se dă, să îl valorificăm şi să înţelegem că el e infinit dar este limitat pentru fiecare dintre noi în parte.

Alte articole cu tema timp:

Timpul meu nu e timpul tău (interviu colectiv)

În 4 (patru) timpi (text și fotografii Alex Roșca)

Trăiește clipa. Nu e momentul. (text Diana Petruț, fotografie Alia Livia Lazăr)

(Nu) avem timp (text și ilustrații Ada Muntean)

Share on Facebook

Tags: , ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR | No Comments »