23 de filme la NexT 2013

March 8, 2013

23 de filme selecționate pentru Competiția Festivalului Internațional de Film NexT 2013

Cea de-a 7-a ediție a Festivalului Internațional de Film NexT revine între 10 și 14 aprilie cu o selecție a celor mai bune scurt și mediu metraje realizate în ultimii doi ani în cinematografia locală și internațională.

Competiția de anul acesta, alcătuită din 23 de filme, din 16 țări, alese din cele peste 1.000 înscrise, menține echilibrul între estetici populare și estetici inovatoare, între filme deja aplaudate la cele mai importante festivaluri internaționale (dar prezentate în premieră în România) și filme care abia încep să fie descoperite.

Cei doi selecționeri ai Festivalului NexT, Irina Trocan și Andrei Gorzo, își prezintă astfel selecția:

“Avem scurtmetraje care acoperă toate culorile spectrului, de la realism cvasidocumentar la fantasticul cel mai extravagant. Panihida de Ana-Felicia Scutelnicu e cinema etnografic puternic estetizat. Filmul britanic Noapte bună şi filmul croat Sunt o femeie independentă sunt exemple strălucite de “cinema la feminin”. Filmul neo-zeelandez Schimbul de noapte e realism social de esență tare, în timp ce, în filmul portughez Şi viii plâng şi filmul chilian .SRT realismul social e invadat de elemente onirice şi fanteziste. Avem două filme care se îndepărtează de cotidian înspre o formă de realism magic: Skylab, un film indian de un ludic à la Apichatpong Weerasethakul, și filmul american Fotoliul, care seamănă cu blockbuster-ul festivalier din 2012 Beasts of the Southern Wild. Avem un număr record de filme ştiinţifico-fantastice, printre care Kaiser & König (Germania), o distopie action, O lume mai bună (Belgia), distopie mucalit-orwelliană, un SF retro irlandez – Fata cu dădaca mecanică şi un SF fashion spaniol – Marion. Filmul Pălmuiala (Franţa) e un kung fu porno pe care, după ce-l vedeţi, n-aveţi cum să-l uitaţi, iar Ovo e un film suprarealist plin de gag-uri vizuale freudiene pe tema maternităţii. Selecţia conţine şi horror-uri: Foame (Germania) un body-horror feroce într-un decor glam, sau Cusătoreasa, o animație stop-motion cu un umor foarte, foarte negru.”

Dintre filmele cu premii și participări la alte festivaluri se remarcă Noapte bună cu o nominalizare la BAFTA și Premiul Juriului la Palm Springs Short Film Festival 2012, Pălmuiala, care a făcut parte din selecția oficială Semaine de la Critique a Festivalului de la Cannes 2012, sau Și viii plâng, care a obținut o mențiune la aceeași ediție a Festivalului de la Cannes.

Trei dintre cele patru filme românești intrate în selecția finală aparțin unor regizori aflați pentru a două oară în competiția NexT: Treizeci, un film regizat de Victor Dragomir, prezintă o reuniune a unor foști colegi, reuniune ce degenerează neprevăzut; În acvariu, al lui Tudor Jurgiu, este o poveste despre încercările eșuate ale unui cuplu de a se despărți; Betoniera, al lui Liviu Săndulescu (selecționat la Clermont Ferrand în 2013) este o felie de viață în tradiția Noului Cinema Românesc. Al patrulea film românesc, Șanțul – venit ca o surpriză și pentru selecționerii Festivalului NexT – este debutul regizoral al lui Adrian Silişteanu, cunoscut până acum ca director de imagine al unor filme precum Din dragoste cu cele mai bune intenții și Domestic, regizate de Adrian Sitaru, și Undeva la Palilula, regizat de Silviu Purcărete.

Juriul de anul acestă este format din Chris Tidman (UK, Shorts International), Roar Skau Olsen (Suedia, sound designer), Michèle Driguez (Franţa, Festival du Film Meditérranéen), Hervé Le Phuez (Belgia, Festival du Film Francophone de Namur) şi Radu Jude (România, regizor de film).

Festivalul Intenaţional de Film NexT  este un eveniment organizat de Societatea Culturală NexT.

Festivalul Internaţional de Film NexT se desfăşoară și în 2013 sub Înaltul Patronaj al Alteţei Sale Regale Principesa Margareta a României. Activităţile Societăţii Culturale NexT se încadrează în “Viziunea pe 30 de ani pentru România” a Casei Regale.

Cu sprijinul: Centrului Național al Cinematografiei și  Uniunii Cineaștilor din România.

Sponsori : JTI, HBO

Parteneri: Romtelecom, Institutul Cultural Român, Cărtureşti, Stage Expert, Abis, Noumax, Illy, UPS, Mediatrust, Goethe Institut, Institutul Cervantes, Ambasada Suediei, Ambasada Portugaliei, Delegaţia Wallonie-Bruxelles, Institutul Balassi

Parteneri media: Cocor Media Channel, ShortsTV,  Utv, Money TV, Radio Guerilla, Decât o revistă, TATAIA, Money Magazine, BeWhere, Șapte Seri, GQ, Playboy, Feeder.ro, orasulm.eu, metropotam.ro, urban.ro, hotcity.ro, Trilulilu.ro, Liternet.ro, SUB25.ro, Filmreporter.ro, Peteava.ro, Cinemagia.ro, Modernism.ro, Hypestreet.ro, CooperativaUrbana.ro

NexT Kids este un program susținut de Itsy Bitsy și promovat de urbankid.ro și prokid.ro.

Bilete și abonamente disponibile prin EventBook.

 

Pentru mai multe informații:

Mihaela Mureșanu

PR Manager

press@NexTproject.ro

0751 078 152

 

Share on Facebook

Posted in INPROGRAM, VIDEO | No Comments »

Cineclub: Într-un an cu 13 luni

March 4, 2013

In einem Jahr mit 13 Monden (Într-un an cu 13 luni)
Germania de Vest 1978

regie, scenariu Rainer Werner Fassbinder
imagine Rainer Werner Fassbinder
montaj Rainer Werner Fassbinder, Juliane Lorenz
muzică Peer Raben
cu Volker Spengler, Ingrid Caven, Eva Mattes

***

Filmul „In einem Jahr mit 13 Monden” („Într-un an cu 13 luni”, 1978), realizat de Rainer Werner Fassbinder, rulează joi 7 martie 2013 de la orele 19.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Andrei Rus şi de Nicolae Mandea. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.

***

de Andrei Rus

Câteva lucruri sunt clare în privinţa filmului „Într-un an cu 13 luni” („In einem Jahr mit 13 Monden”), realizat de Rainer Werner Fassbinder în 1978: are o structură bazată pe o schemă dramaturgică uşor de reperat (un om încearcă să depăşească o criză existenţială, dar nereuşind să intre într-un contact real cu cei cărora le cere ajutorul, se sinucide) şi a fost iniţiat într-un moment dramatic pentru cineastul german – ulterior sinuciderii iubitului său, Armin Meier. Este, de asemenea, evidentă o îndepărtare la nivel formal a lui Fassbinder de pastişarea cinemaului hollywoodian pe care încercase să îl adapteze pe durata întregului deceniu al 8-lea propriilor nevoi auctoriale, din dorinţa de a accesa astfel un public mult mai larg decât cel la care ar fi putut spera dacă ar fi rămas în zona experimentelor narative specifice primilor ani ai carierei. Filmul de faţă, deşi la nivel evenimenţial conţine elemente definitorii pentru paradigma hollywoodiană – are un protagonist construit nuanţat în raport cu propriile dorinţe şi cu celelalte personaje; criza acestuia este explicitată în debutul filmului, ceea ce declanşează o nevoie de redresare a sa; etapele prin care trece în încercarea de a reveni la un echilibru interior (echivalente cu întâlnirile cu diverse personaje care, într-un mod sau în altul, îi reflectă căutările) sunt încărcate conotativ -, prezintă numeroase digresiuni care ambiguizează intenţiile alegorice ale realizatorului.

În primul rând, protagonistul din „Într-un an cu 13 luni” este un transsexual construit în aşa fel încât să evite clişeele psihologice sociale – aflăm în a doua parte a filmului că Erwin/Elvira (Volker Spengler) are o fiică adolescentă şi se sugerează că şi-ar fi făcut operaţia de schimbare de sex nu deoarece s-ar fi simţit prins/ă într-un corp de bărbat, şi nici măcar deoarece ar fi avut în trecut dorinţe sexuale îndreptate spre alţi bărbaţi, ci pur şi simplu fiindcă s-a îndrăgostit la un moment dat de un oarecare Artur Seitz, care i-ar fi declarat că s-ar fi putut ataşa de el dacă ar fi fost femeie. Apoi, chiar pe genericul de început al filmului există un insert care plasează evenimentele ulterioare într-o descendenţă mistică, petrecându-se sub influenţa unor fenomene astrale pe care protagoniştii dramei nu au cum să le stăvilească – şi nici nu par să fie conştienţi de existenţa lor: „Fiecare al şaptelea an este un an al lunii. Anumiţi oameni, a căror existenţă este influenţată în primul rând de emoţii, suferă de depresii profunde pe parcursul acestor ani. Fenomenul este valabil, dar într-o mai mică măsură, şi pentru acei ani care au 13 luni pline. Iar atunci când un an al lunii este şi unul cu 13 luni pline, pot rezulta catastrofe personale de neevitat. În secolul al XX-lea, există şase ani marcaţi de această constelaţie periculoasă. Unul din aceşti ani este 1978 (n.mea.: anul în care se petrece acţiunea filmului).”

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Posted in INPROGRAM, VIDEO | No Comments »

Si noi suntem oțetari

March 3, 2013

Telefonul suna. Televizorul e deschis. Mainile imi sunt un pic inghetate. Am curatat morcovi pentru o tocana. Nu raspund la telefon. Sunt cu laptopul in brate. Stau pe net. Citesc despre oțetari. Despre copaci. Stiti la ce  ma refer. Nu stiu in alte locuri cum e da Bucurestiul musteste de oțetari. In toate formele, palcurile si marimile. Din curti de case boieresti din centru, in spatii total abandonate crescand liberi la cer, pana printre blocurile comuniste, unde intr-un sevraj de verde, natura incearca sa recupereze cu orice chip.

Printre toți oțetarii de Bucuresti exista unul mai special ca alții. Poate nu e singurul ca el, special, dar oțetarul asta se pare ca are o viata rupta din povesti. Multi au trecut pe langa el si nici nu l-au vazut. Altii s-au oprit langa.

Undeva pe Dionisie Lupu, langa Biserica Anglicana, zace de niste zeci de ani buni, intr-o mica curte prafuita sau uitata, prietenul nostru de mai sus… OȚETARUL. Unii spun ca in viata este bine sa-ti infrunti destinul direct in piept, sa nu incerci sa-ti depasesti obtacolele de tot felul atfel decat direct. Fara ocolisuri, fara compromisuri. Sa poti internaliza experientele, sa le accepti, si nu sa fugi de ele.

Un scurt filmulet despre acest personaj, o actrita in rolul de povestitor si o aroma un pic dulceaga, toate acestea in materialul de mai jos  primit pe adresa redactiei.

povestitor: Simona Ghita, regia: Vlad Trandafir, primit pe TRIMITE CHESTII, sursa: www.colturidebucuresti.net

Share on Facebook

Tags: ,
Posted in DE CITIT, FOLCLOR, VIDEO | No Comments »

Killing Time

March 1, 2013

De astăzi în cinematografele din țară

Astăzi  1 martie 2013 are loc premiera în cinematografe a celui de-al treilea lungmetraj scris și regizat de Florin Piersic Jr. – Killing Time – o comedie foarte neagră, pigmentată cu dialoguri savuroase.

Premiera de gală a filmului a avut loc ieri la Cinema PRO. La eveniment au fost prezenți actorii din film, membrii echipei dar și personalități din industria de film sau show-biz.

Despre film: Doi asasini plătiți își așteaptă viitoarea victimă într-un apartament gol. Orele se scurg. Tensiunea crește. Glumițele nevinovate se transformă în împunsături ironice. Insultele devin amenințări. Va curge sânge.

Despre regizor: Și-a început cariera în teatru, unde a jucat în: Comedia Erorilor, Zoo Story, Copiii unui Dumnezeu mai mic, Zaruri și cărți, etc. Unul dintre cele mai importante momente din activitatea sa teatrală îl reprezintă apariția în one man show-ul Sex, drugs, rock and roll, de Eric Bogosian, un tur de forță pentru care Florin a fost distins în 2002 cu premiul UNITER. În 2005 a regizat două filme independente – Fix Alert și Eminescu vs. Eminem.

“Killing Time își are punctul de plecare într-un clișeu simplu, într-o situație care a apărut deja în nenumărate alte filme. Acesta este motivul pentru care, încă din primele scene, se regăsesc mai multe referințe la unele dintre filmele clasice ale genului. Dar filmul vrea, de fapt, să atingă o zonă mai puțin explorată și să spună o poveste despre viață și moarte într-un mod complet diferit” spune Florin Piersic Jr.

www.killingtime.ro

Website-ul filmului – www.killingtime.ro – stă la dispoziția celor care vor să afle mai multe informații despre film, echipă sau programul în cinematografe.

Killing Time, o producție independentă Kinosseur Productions și Elefant Films, îi are în distribuție pe Florin Piersic Jr., Cristian Ioan Gutău, Daniel Popa, Olimpia Melinte și Florin Zamfirescu.

Filmul a fost prezentat în premieră națională în cadrul Zilelor Filmului Românesc la ediția din 2012 a Festivalului Internațional de Film Transilvania. Tot în 2012 a fost proiectat în selecția oficială a Festivalului Internațional de Film de la Varșovia – Free Spirit Competition.

Killing Time este distribuit în România de Transilvania Film și va putea fi văzut în prima săptămână în București (Cinema City Cotroceni, Cinema Europa, Cinemateca Union, Grand Cinema Digiplex, Hollywood Multiplex, Movieplex, Noul Cinematograf al Regizorului Român, Patria Cinema Cafe), Brașov (Cityplex), Cluj (Cinema Florin Piersic, Odeon Cineplex), Constanța (Cityplex), Craiova (Cinema Patria), Ploiești (Cinema City, Cinema Premiera), Slobozia (Casa de Cultură), Târgu Jiu (Cinema Sergiu Nicolaescu), Târgu Mureș (Cinema Arta).

Partenerii implicați în producția acestui film sunt: Zenith Media, Chainsaw Europe, Digital Cube și HBO România.

Share on Facebook

Tags: , , ,
Posted in INPROGRAM, VIDEO | No Comments »

Cineclub: Ucho

February 26, 2013

Ucho (Urechea)
Cehoslovacia 1970

regie Karel Kachyna
scenariu Karel Kachyna, Jan Prochazka
imagine Josef Illik
montaj Miroslav Hajek
cu Jirina Bohdalova, Radoslav Brzobohaty

Filmul „Ucho” („Urechea”, 1970), realizat de Karel Kachyna, rulează joi 28 februarie 2013 de la orele 19.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Diana Mereoiu şi Andrei Dobrescu. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.

***

de Andrei Dobrescu

„Urechea” este unul din rarele filme în care, atunci când lumina se aprinde, groaza nu dispare, ci, din contră, sporește. Dramă politică mascată cu mult stil într-o îmbinare de film noir și horror, filmul este testamentul sofisticat al unui duet cinematografic din perioada imediat următoare Primăverii de la Praga. Regizorul Karel Kachyna și scenaristul Jan Proházca, amândoi dintr-o generație anterioară noului val cehoslovac, își încheie colaborarea cu un film atât de tăios, încât i-au trebuit 20 de ani ca să ajungă pe ecrane. Filmat sub supraveghere permanentă, este oprit de la difuzare și abia în 1990 are premiera, în competiție la Cannes.

Ceea ce a a făcut din „Urechea” un film atât de periculos este perspectiva din care este privit: din straturile cele mai înalte ale nomenclaturii comuniste. Filmul descrie noaptea unui adjunct din minister, Ludvik (Radoslav Brzobohatý) și a soției lui Anna (Jirina Bohdalová) care, după ce se întorc de la o petrecere a Partidului, găsesc poarta descuiată, curentul tăiat și telefonul oprit. Încet, cu o minuțiozitate diabolică, descindem pas cu pas în casa lor, în viața lor privată și în final într-o societate terorizată de un monstru cu nenumărate capete și încă și mai multe urechi: poliția secretă.

În prima jumătate a filmului regizorul se joacă cu noi și pune cap la cap o mostră de noir cu nenumărate aluzii și piste false. Personajele lui orbecăie la lumina lumânărilor prin holurile casei, din ce în ce mai înfricoșate, din ce în ce mai paranoice. Ai senzația că sunt două stafii care-și bântuie domiciliul conjugal și că în spatele fiecărei uși îi pândește ceva. Karel Kachyna, operator înainte să treacă la regie, împreună cu Josef Illick speculează tot ce se poate din situația dată: sursele de lumină în cadru, fețe luminate din racursi. Scurte evadări din spațiul sufocant ne sunt permise doar atunci când Ludvik înțelege că se întâmplă ceva și încearcă să rememoreze (și să reinterpreteze) evenimentele de la petrecere.

Flashback-urile ar putea fi o gură de aer, doar că, din casa întunecată, Kachyna ne aruncă violent, fără tranziții, în decorul supraexpus al castelului Praga, locul unde goticul întâlnește stalinismul. Dar nici aici regizorul nu ne lasă să intrăm în atmosferă și folosește o filmare expresionistă, în care o mulțime de unghiuri subiective taie planurile largi. În scurtele momente în care vedem sala de bal, descoperim o petrecere cu momente de comic burlesc, în care invitații mimează și joacă înfiorător de gros comedia unui moment fericit în fața președintelui. Rememorarea și reinterpretarea scenelor de la Palat merg în paralel cu tensiunea dintre Anna și Ludvik și mica lor anchetă domestică asupra motivelor pentru care sunt lăsați în întuneric și casa le-a fost invadată.

„Când pot să vorbesc normal? Ai spus că bucătăria și baia sunt locuri sigure!” îi reproșează Anna soțului ei.  La jumătatea filmului, lumina se aprinde miraculos și  cei doi înțeleg că traiul în high-life-ul anilor ’50 este mai periculos decât puteau crede și că vilele cochete și cutiile de somon compensează prea puțin teroarea care-i înconjoară. Dimineața îi surprinde pe cei doi epuizați, aruncați într-o nouă stare socială.

Spuneam că „Urechea” poate fi citit ca un testament sofisticat, și asta pentru că, dacă Primăvara pragheză a marcat sfârșitul activării noului val al cinematografiei cehoslovace, „Urechea” a fost cântecul de lebădă al celor doi realizatori. Se crede că boala de care suferea, și care i-a adus moartea un an mai târziu, l-a făcut pe Jan Proházca indiferent la represaliile politice. Mare parte din ceea ce am văzut sunt experiențe personale, trăite de scenarist în perioada în care activa în partid și este de remarcat felul în care își transcrie memoriile, într-un scenariu teribil de lucid și coerent. Karel Kachyna a dat stilul filmului, și pentru că l-a scos dintr-o simplă dramă politică, a dat o plus-valoare rară pentru filmele vremii. Drumul lui în cinematografie a fost însă închis. Kachyna  fost lăsat să regizeze în continuare subiecte ușoare, povești de copilărie și nu a mai reușit nici după căderea comunismului să ajungă la nivelul filmului din 1970.

Sistemele politice au prostul obicei de a cădea, trăgând după ele laolaltă susținătorii și adversarii lor cei mai înfocați. Filmul politic are de obicei două vârste, una în care subiectul în sine provoacă reacții puternice, a doua în care partea politica își pierde fascinația și filmul rămâne în joc doar prin performanțele cinematografice. Aici multe producții pierd cursa pentru că au fost prea vehemente, pentru că nu au vrut decât să atace sau să laude un anumit regim. „Urechea” reușește să rămână un film bun și accesibil, chiar și pentru un spectator indiferent la contextul politic în care se petrece acțiunea. În cuvintele criticului Peter Hames : „Amestecul de certuri conjugale și comedie în stilistică de thriller îl face mai mult decât o critică a erorilor politice. Filmul devine o călătorie în atmosfera și în mintea unei epoci”.

Share on Facebook

Tags: , , , ,
Posted in INPROGRAM, VIDEO | No Comments »

Cineclub: Kenneth Anger

February 20, 2013

Scurtmetrajele lui Kenneth Anger (1947-1972) rulează vineri 22 februarie 2013 de la orele 22.00 în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Midnight Session. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Simona Mantarlian şi de Răzvan Dutchevici. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.

de Răzvan Dutchevici

„Toţi suntem ţinuţi în viaţă prin magie.” îi explică vampirul Bill muritoarei Sookie în episodul 3 din primul sezon al serialul horror „True Blood”. Pornită ca o replică la nedumerirea lui Sookie în legătură cu faptul că, deşi toate organele din corp le sunt moarte, totuşi vampirii reuşesc să digere sânge pentru a trăi, pledoaria lui Bill apelează la conceptul de magie (sau miracol) pentru a explica esenţa vieţii tuturor organismelor, indiferent că ne explicăm sau nu logica mecanicii lor. La fel ca în cazul lui Bill, în filosofia legendarului cineast underground Kenneth Anger, magia şi viaţa merg în permanenţă împletite, fie că vrem sau nu să vedem asta. „Magia nu este un truc de spectacol. Magia este fundalul întregii vieţi.” declară el în documentarul „Kenneth Anger – Filmul ca ritual magic” (produs de West German TV în 1970), după care spune că filmul este arma sa magică.

Magician sau nu, americanul Kenneth Anger s-a impus în analele cinematografiei drept unul dintre cei mai aprigi demolatori de tabuuri. Păgân ca orientare religioasă şi homosexual ca orientare sexuală, Anger a  tachinat cu sete puritanismul societăţii americane, prin scandaloase bravade artistice. Cele mai celebre creaţii ale sale sunt nouă scurtmetraje (mai mult sau mai puţin finalizate) realizate între 1947 şi 1972 – „Fireworks” (1947), „Puce Moment” (1949), „Rabbit’s Moon” (1950), „Eaux d’Artifice” (1953), „Inauguration of The Pleasure Dome” (1954), „Scorpio Rising” (1963), „Kustom Kar Komandos” (1965), „Invocation of My Demon Brother” (1969), „Lucifer Rising” (1972) – şi incluse în antologia „The Complete Magic Lantern Cycle”. Doldora de simboluri oculte, referinţe culturale din diverse zone, personaje mitologice, spaţii fantasmagorice şi practici erotico-ritualice, filmele lui Anger reprezintă nişte insolite escapade eclectice ţesute sub forma unor haucinante simfonii suprarealiste ale sacrului şi profanului.

„Fireworks” este considerat primul film cu conţinut făţiş homoerotic din SUA şi este filmul prin care Anger a reuşit să atragă atenţia asupra sa. Produs şi lansat într-o perioadă în care legea drepturilor pentru minorităţile LGBT nu fusese încă pusă în rigoare, filmul a stârnit reacţii crâncene în mass-media americană, fiind, însă, foarte bine primit în Europa, în special de mişcarea avangardistă franceză, care l-a adoptat pe Anger şi i-a oferit sprijin în diverse proiecte. Având loc in cadrul unui vis, acţiunea din „Fireworks” ne prezintă cum un tânăr (jucat chiar de Anger) ajunge să fie violat şi bătut măr de un grup de marinari, după ce îi cere unuia dintre ei un foc. Filmul stabileşte principalele coordonate tematice şi stilistice ce vor deveni recurente în opera lui Anger, consolidându-i marca inconfundabilă: sex în grup, bărbaţi musculoşi în contexte homoerotice, agresivitatea ca marcă a societăţii, lumina ca ceva spre care tindem, pângărirea simbolurilor creştine, o anumită atitudine camp (ce nu te lasă să-ţi dai seama niciodată exact dacă autorul ia sau nu în serios dramele personajelor sale), cadre suprarealiste create cu ajutorul scenografiilor simpliste specifice scenelor de teatru. De asemenea, „Fireworks” e un film mut şi e filmat pe 16 mm, reţetă ce caracterizează (cu excepţia lui „Rabbit’s Moon”, care a fost filmat pe 35 mm), toate scurtmetrajele din perioada ‘47-‘72

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Posted in ARTA, INPROGRAM, VIDEO | No Comments »

Domestic

February 16, 2013

Din 22 martie 2013, comedia lui  Adrian Sitaru, „Domestic”, le va răspunde curioșilor la întrebarea „Ce gust are dragostea preparată la cuptor?”. Al treilea lungmetraj al lui Adrian Sitaru vorbește despre un fel de Arcă a lui Noe pe verticală, așezată pe etajele unui bloc în care vecinii și animalele lor dezvoltă legături complicate care, de cele mai multe ori, sfârșesc fie în suc propriu, fie în sânge.

Posterul pentru România, lansat oficial astăzi, este desenat de artista Ann Mei din Rusia. În ilustrațiile sale, artista, inspirată de basme, combină suprarealismul cu inocența desenelor pentru copii și umorul negru, ingrediente ce vor fi regăsite și în filmul „Domestic”.

„Mi-am dorit un film simplu, amuzant dar și emoționant. Inspirat în mare măsură din copilărie, filmul se bazează pe câteva povești cu animale domestice (și nu numai), copii și părinții acestora. Să ne uităm puțin în jurul nostru: câți oameni sunt în parcuri și pe străzi cu animale, câți dintre vecinii noștri nu au măcar un acvariu sau un papagal, uitați-vă cât de mult sunt prezente în viața noastră animalele, în reclame TV, în cântece, în numele de familie, povești, filme, internet. Cred că avem o mare nevoie de animale și ele de noi, de aici am realizat cât de mult ne iubim și ne mâncăm în același timp, la propriu, animalele”, spune regizorul Adrian Sitaru.

Din distribuție fac parte Adrian Titieni și fiica sa, Ariadna Titieni (12 ani), Gheorghe Ifrim, Clara Vodă, Ioana Flora, Sergiu Costache și Dănuț Hurduc (9 ani). Pentru mai multă savoare, lumea din „Domestic” e întregită de câțiva colegi simpatici de platou: un iepure, un porumbel, o găină, un câine și o pisică.

„Domestic” este al treilea lungmetraj al lui Adrian Sitaru după „Pescuit sportiv” (2008) şi „Din dragoste cu cele mai bune intenţii” (2011), ambele premiate în numeroase festivaluri.

Campania de promovare a filmului este realizată de către Graffiti BBDO, zona digitală fiind asigurată de Kaleidoscope Proximity, ambele parte a BBDO Group România.

Filmul este o producţie 4 Proof Film, în coproducţie cu Unafilm, Germania, susținută de Centrul Național al Cinematografiei și realizată cu finanțare din partea MBB Germania, Eurimages, TVR și HBO România.

Share on Facebook

Posted in INPROGRAM, VIDEO | No Comments »

Documentarul Un gand, un vis, Doyle?si-un pix

February 15, 2013

Joi, 21 februarie 2013, de la ora 18.30, la Institutul Cultural Roman (Aleea Alexandru 38) va fi proiectat documentarul Un gand, un vis, Doyle?si-un pix realizat de Bogdan Ilie-Micu, distins la TIFF, in 2012, cu Premiul Zilelor Filmului Romanesc pentru Debut. Criticul de film Cristina Corciovescu va modera, la finalul proiectiei, o discutie cu regizorul.

Filmul a avut premiera internationala in 2012 in Italia, la Milano International Film Festival.  In acelasi an, documentarul Un gand, un vis, Doyle?si-un pix a participat la Festivalul International de Film Transilvania, in cadrul Zilelor Filmului Romanesc, fiind distins cu Premiul Zilelor Filmului Romanesc pentru Debut. Pelicula a fost inclusa si in programul festivalului Making Waves: New Romanian Cinema de la New York si la festivalul de film documentar DocEst, din Iasi. Filmul a fost remarcat in presa internationala, o cronica aparand in Hollywood Reporter.

Bogdan Ilie-Micu a absolvit in 2009 cursurile Universitatii Media, sectia de regie film si TV, la clasa profesorului Andrei Blaier. In timpul facultatii a realizat filmele de scurtmetraj Rafuiala si 5 secunde.

Intr-o dimineata calda de iulie, luandu-si la revedere de la prieteni, Mihai isi face cruce, incaleca saua motocicletei sale pe nume Doyle si pleaca in calatorie: din Romania pana in Ulan Bator, si inapoi. El, care nu s-a considerat niciodata un mare motociclist, el, care cade ca musca-n curba fara sa stie ce l-a lovit, caruia ii e frica de viteza, nu stie sa puna genunchiul jos sau sa polizeze scaritele, care face cu placere un ocol de o suta de kilometri ca sa evite cinci kilometri de nisip, tocmai el va parcurge 26 de mii de kilometri in patru luni, traversand 14 tari.

Bogdan Ilie-Micu a avut indrazneata idee de a reface calatoria cu Doyle, folosind cele 800 de fotografii realizate de Mihai pe parcursul drumului prin Ucraina, Rusia, Mongolia, Kazakhstan, Kyrgyzstan, Tajikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Azerbaijan, Georgia, Armenia, Turcia, Bulgaria si inapoi in Romania.

Regia: Bogdan Ilie-Micu
Scenariu si fotografii: Mihai Barbu
Productie si montaj: Bogdan Ilie-Micu
Narator: Ionut Kivu
Director de imagine: Adrian Grigorescu
Compozitor: Bogdan Diaconeasa

Durata: 172 min.

Accesul publicului este liber, in limita locurilor disponibile.

Share on Facebook

Posted in INPROGRAM, VIDEO | No Comments »

Cineclub: O Thiasos

February 14, 2013

Grecia 1975
regie, scenariu Theodoros Angelopoulos
imagine Giorgos Arvanitis
montaj Takis Davlopoulos, Giorgos Triandafyllou
cu Eva Kotamanidou, Aliki Georgouli

***

Filmul „O Thiasos” („Actorii ambulanţi”, 1975), realizat de Theodoros Angelopoulos, rulează sâmbătă 16 februarie 2013 de la orele 18.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Extended, dedicat filmelor mai lungi de două ore şi jumătate. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Raluca Durbacă şi de Liviu Crăciun. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.

***
de Raluca Durbacă

În capitolul dedicat cinemaului lui Theodoros Angelopoulos din volumul „Figures Traced in Light: On Cinematic Staging” (2005), criticul și istoricul de film David Bordwell scria: „(…) Întrebuințează fără rușine alegoria și iconografia ad litteram, dramatizând conflictul politic printr-un dans agitat al bannerelor, sau reprezentând sfârșitul unei mișcări politice printr-o barjă care plutește în derivă, înfășurată cu drapele. Nu se gândește de două ori înainte să utilizeze același actor în roluri diferite sau să sugereze că acțiunea se petrece în mintea unui personaj (a unui cineast, chiar) – de parcă nu ar fi auzit că aceste trucuri s-au demodat odată cu pantofii platformă și inelele care-și schimbă culoarea în funcție de starea de spirit a celor care le poartă. Lucrează la limita jenei. (…) Cu toate acestea, aș face bine să mărturisesc afecțiunea divizată pe care le-o port acestor opere întinse, mărețe, iritante.” (t.m.) Theo Angelopoulos este, așa cum afirmă și Bordwell în același volum, „ultimul apărător al cinemaului declarațiilor eroice”, și întreaga sa operă cinematografică reflectă întocmai privirea unui Prometeu care urlă, înlănțuit, de pe munte.

Cinemaul lui Angelopoulos este în mare parte politic. Angelopoulos a debutat în lungmetraj într-un climat politic opresiv. Din 1967 până în 1974, Grecia a fost condusă de o juntă militară de dreapta, instalată în urma unei lovituri de stat. La puțin timp după instaurarea acestui regim, au fost constituite tribunale militare ce judecau și condamnau cetățeni suspectați a fi comuniști. În aceste condiții, Angelopoulos, un marxist veritabil, a fost forțat să își caute metode stilistice și narative de a evita cenzura. „Astfel, am căutat un limbaj secret. O înțelegere tacită a istoriei. Timpii morți (temps morts) din plănuirea unei conspirații. Lucrurile nespuse. Discursul eliptic ca principiu estetic. Un film în care tot ceea ce este important se întâmplă în afara cadrului.”

Angelopoulos a perfecționat acest limbaj cinematografic secret în tetralogia sa despre istoria Greciei. „O Thiasos” („Actorii ambulanți”, 1975), face parte din această tetralogie, alături de „Meres tou ’36” (t.m. „Zilele lui ’36”, 1972), un film ce examinează regimul dictatorial de dreapta al generalului Metaxas (1937-1941); „Oi kynigoi” (t.m. „Vânătorii”, 1977), despre anii dintre războiul civil (1944 – 1949) și mijlocul anilor ’60, când un grup de vânători găsesc corpul unui partizan comunist omorât de curând, deși toți comuniștii fuseseră executați în 1949; și „O Megalexandros” (t.m. „Alexandru cel Mare”, 1980), ce prezintă povestea unui bandit care pune stăpânire pe un sat izolat, în jurul anilor ’30.

Citeste mai mult »

Share on Facebook

Tags: , , , , , ,
Posted in INPROGRAM, VIDEO | No Comments »

Cât din ceea ce vezi e real?

January 23, 2013

de Ioana Cotulbea

Fiecare dintre noi are un filtru personal pe care și-l updatează permanent, prin care privește și primește informațiile. Un fel de lentile de contact mentale prin care separăm conținutul valoros de impurități – minciuni, vicleșuguri, mascări, deturnări și alte bazaconii care se infiltrează în toate mesajele din zona publică. Dar în ultima vreme, se întâmplă ca în urma acțiunii de filtrare, să nu mai rămână aproape nimic din informația respectivă, să se evapore ca și când nu ar fi existat.

Un caz concret îl prezintă Gert de Graaff, un expert în arta montajului, care deconstruiește aproape frame cu frame și analizează până la cel mai mic detaliu video-ul viral “Kony 2012” (http://en.wikipedia.org/wiki/Kony_2012 / http://www.youtube.com/watch?v=Y4MnpzG5Sqc ). “Kony 2012”, pe care probabil că mulți dintre voi l-ați văzut deja, a fost lansat online în martie anul trecut, de organizația non-guvernamentală Invisible Children, ca parte a campaniei de incriminare a liderului african de cult și poliție Joseph Kony (activ în Uganda, Sudan, Republica democrată Congo). Sub ochii a peste 100 milioane de privitori, Kony a fost transformat în criminal de război, în speranța că devenind celebru, omul va fi oprit prin intervenția unor foruri internaționale. Legitimitatea video-ului de propagandă contează în contextul în care criminalitatea despre care se vorbește în Africa este reală? Scopul scuză mijloacele?

Gert de Graaff demontează complet acest viral și îl expune pentru ceea ce e: o aglomerare de imagini și cuvinte menite să trezească emoții. Totul cu o sârguință și o minuțiozitate, un drive aproape nebun de a nu pierde nimic din vedere, de a expune tot. Te face să te întrebi de unde această ardoare, dar probabil că mintea formată în a cifra mesajul în limbaj multimedia, se poate lesne intoxica descifrând necontenit și fără voie, calupuri întregi de limbaj fără mesaj. Probabil că această constatare doare și arde dacă nu e exprimată, la rândul ei, public.

Ceea ce reușește Gert de Graaff cu această analiză, prin acest exemplu de caz, este să creeze un dosar de mijloace de deformare a informației – prin limbaj hollywoodian, limbaj de propagandă, muzică, anumite cadre și secvențe de cadre – pentru a seduce și manipula audiența.
Nu spune lucruri neapărat noi, dar în momentul în care cineva ți le expune efectiv pe litere, îți sunt cu atât mai evidente toate cazurile în care le-ai mai întâlnit și sunt multe – mesaje publicitare, campanii sociale/ culturale/ ecologice sau de orice tip, discursuri electorale, desigur puzderia de alte videouri propagandistice de pe net, manifeste, proteste, entertainment, știri. Iar lista continuă, constant.

Kony 2012 in depth analysis of the internet hit (120 milion people watched it in over 2 weeks) from Gert de Graaff on Vimeo.

Dacă ai ajuns să te îndoiești lumea din jurul tău, să mergem mai departe :)
Gert de Graaff a făcut și un lung-metraj, parcă de ficțiune, parcă de autor, parcă eseu, parcă totuși despre tine. The sea that thinks / De see die denkt (2000), e un experiment, creează un cadru și apoi te introduce într-o iluzie, și în alta, și în alta, până când nu mai știi ce din tot ce a fost expus, este real și ce nu. Un parcurs hipnotizant de iluzii optice și efecte rupătoare de montaj pe imagine și sunet, care reușește să îți fure la final siguranța punctului de privire.

În sine, filmul este despre el însuși, despre cum a fost făcut acest film, de la cuvânt care se materializează în imagine. Graaff se joacă însă foarte mult cu perspectiva din care prezintă situația și implicit cu subiectul cu care tu, spectator-participant, te identifici, jonglează halucinant purtându-te adânc adânc în iluzie. În final te aduce în punctul în care ochii minții nu mai privesc un film străin, ci propriul film.

Graaff povestește că ideea filmului a venit ca o obsesie, în perioada studenției, când a dat întâmplător peste casetele unui olandez, student la rândul lui, însă pe lângă unul dintre luminoșii guru ai Indiei. Omul înregistrase 40 de ore de material audio, în care povestea despre advaita (literal non-dualitate, http://en.wikipedia.org/wiki/Advaita ) – un sistem de gândire budist care se referă la conștientizarea Identității Sinelui și a Întregului, această recunoaștere conducând la eliberare.

Graaff redă în imagini ce ar însemna un asemenea proces de deconstrucție, layer cu layer de iluzie, până ce ultimul layer care nu aparține Sinelui tău a fost îndepărtat, până ai ajuns în cele mai obscure locuri dinlăuntrul ființei tale.
E însă un spectacol care te implică, mută procesul de pe ecran, direct în interiorul tău.

Așa că enjoy your rabbit hole ;)

the sea that thinks – trailer from Gert de Graaff on Vimeo.

Share on Facebook

Tags: , , , , , , , , , , ,
Posted in ARTA, VIDEO | No Comments »